Argument

IPS Parinte CalinicDebutul mileniului al III-lea a găsit lumea într-o profundă criză de identitate, inclusiv cea a valorilor moral-religioase, componente principale ale dimensiunii identitare a unui popor. Omenirea se află astfel într-o permanentă căutare a tradiţiei, ca parte integrantă a istoriei, a ideilor, noţiunilor, conceptelor şi credinţelor în stare să înfrunte sfidarea modernă a globalizării. Din acest punct de vedere nu face excepţie nici românia care, închistată în dogmatica totalitarismului vreme de o jumătate de secol, s-a dovedit nepregătită şi incapabilă să facă faţă întâlnirii cu „şocul viitorului ” în momentul dobândirii libertăţilor democratice la care trecutul istoric şi tradiţia îi dădeau dreptul1.

În acest context, pentru reducerea întregului complex de factori care au dus naţiunile în pragul pierderii identităţii prin fenomenul globalizării, se face, tot mai insistent, recurs la istorie şi la tradiţie. Căci, dacă în lumea contemporană se vorbeşte cu acribie despre o globalizare a culturii, o cultură a globalizării încă nu există, fondul mondial de valori spirituale fiind o componentă a culturilor naţionale. revenind la istorie şi spiritualitate, ca părţi determinante ale formulei identitare a unei naţiuni şi făcând referire la poporul român, André Malraux spunea: „Voi, românii, sunteţi deţinătorii unei strălucite spiritualităţi şi aceasta nu se poate desprinde de cea religioasă, adevărata credinţă în Dumnezeu!” Definită ca „grădină a Maicii Domnului”, românia înglobează în acest teritoriu mai multe răzoare de istorie, spiritualitate şi sacralitate - printre ele numărându-se şi frumuseţile miraculoase de sub „pogoanele de cer” ale Argeşului şi Muscelului.

Argeşul şi Muscelul, vetre milenare de cultură, civilizaţie şi sacralitate românească, nume de rezonanţă ale arealului carpato-danubiano-pontic, îşi trag sevele prin rădăcinile adânc înfipte în trecut. Contopindu-şi destinele prin voinţa istoriei, înfăptuire făcută uneori peste dorinţele locuitorilor (aceasta fiind însă o chestiune „politicească” despre care nu vom discuta), spre alcătuirea unui tot unitar de simţire românească, ele fac parte din acele regiuni ale ţării posesoare ale unui „stil personal”, alcătuite din vitalităţi locale care, adunate, dau „vitalitatea generală”, viaţa ţării. Din „clocotul forţelor locale adunate la un loc se alcătuieşte marea tărie a neamului nostru.

Prin aceasta nu voim a spune că neamul românesc este un mozaic de puteri locale, căci aceste puteri sunt aşa de organic îmbinate, încât nu pot fi despărţite fără a ştirbi sufletul neamului… ”2. Fără a fi acuzaţi de subiectivism datorat preferării unei anumite regiuni, deşi astfel de „stil personal” face parte din vitalităţile locale enunţate anterior, trebuie să recunoaştem că în fiecare ţinut „există o trudă locală, o caracteristică provincială” care-i defineşte specificul.

Argeşul şi Muscelul, luate separat sau în alcătuirea geo-politică istorică trecută ori actuală, contribuie, prin specificul lor, la vitalitatea generală a ţării. Străjut la nord de Masivul Făgăraş, care cuprinde cei mai majestuoşi munţi ai româniei, apoi de iezerul şi de leaota spre nord–nord-est, relieful Argeşului coboară, ca tribunele unui amfiteatru antic, în unduiri mai abrupte sau mai domoale, către sud spre a se pierde în imensitatea câmpiei găvanu-Burdea. Aceasta este configuraţia geografică şi cosmică a Argeşului actual, privit ca judeţ – unitate administrativ-teritorială – căci tot sub denumirea de Argeş, intrată în vorbirea curentă, se regăseşte vechea cetate de scaun voievodal şi mitropolitan a Basarabilor, Curtea de Argeş. Acest ţinut s-a constituit în leagănul istoriei de început a statalităţii românilor şi a organizării vieţii lor religioase.

Aici, la poalele Carpaţilor, „dunga bătrână şi pravoslavnică”, coloana vertebrală a românităţii, se află şi rădăcina, la fel de bătrână şi blagocestivă3 a acestui popor, care-i hrăneşte tulpina viguroasă de aproape şapte veacuri. În ţinutul Argeşului a fost sădită, apoi a încolţit şi a dat rod, sămânţa conştiinţei de neam şi de ţară a românilor. Tot aici, căci nu putea fi orânduit altfel, s-a născut legenda nemuritoare a meşterului Manole, întruchipând jertfa supremă pentru creaţie, a înrădăcinării în spaţiul propriu, pentru o purificare superioară prin „negaţia desăvârşirii atinse pentru o nouă desăvârşire” 4.

Creaţia meşterului Manole, hrănită din conştiinţa şi caracterul mereu inepuizabil al spiritualităţii, din „fantezia debordantă a libertăţii” româneşti de exprimare în cultură şi artă, consfinţeşte contribuţia noastră la tezaurul de spiritualitate al umanităţii. legen dara Mănăstire a Argeşului, existenţă materială de o expresie artistică nemaiatinsă de vreun alt edificiu religios, ale cărei turle în spirală suitoare reprezintă „momentul de adunare în sine a spiritului după parcurgerea unui ciclu evolutiv, constituie desăvârşirea, dar şi pregătirea, pentru o nouă treaptă, pentru un nou ciclu, o coloană infinită a dezvoltării superioare”, prin reluarea ei către altă treaptă, alt nivel, spre o altă profunzime şi dimensiune a sufletului5.

Aceasta va constitui şi chintesenţa creaţiei brâncuşiene, spirala ca întruchipare a aspiraţiei către cer a sufletului (Brâncuşi denumea spirala ca năzuinţa către perfecţiune a spiritualităţii româneşti – „sinea mea oarecum”), „Coloana infinitului” (denumirea modernă, căci cea iniţială era „Coloana pomenirii fără sfârşit”) fiind ea însăşi reprezentarea ciclică a năzuinţelor către înalt, dar izvodită ca lumânarea pomenirii infinite a sufletelor eroilor. Argeşul este un teritoriu al „majestăţii voievodale” căruia istoria i-a hărăzit de trei ori acest privilegiu. În deceniul al patrulea al secolului trecut cineva se întreba: „… când vom ajunge, oare, să citim în tratatele şi manualele de istorie românească un capitol în care să ni se explice pe larg pentru ce primul stat al Ţării româneşti s-a numit Muntenia şi pentru ce primii mitropoliţi purtau, pe lângă alte titluri, şi pe acela de exarh al Plaiurilor?”6.

Acest subiect nu a fost abordat, desigur, pentru că este prea evidentă motivaţia care trebuie dată de către cercetători. Ce poate fi mai edificator, decât faptul că muntele a ocupat un loc privilegiat în viaţa locuitorilor dintre Carpaţi, Dunăre şi Mare. Munţii s-au constituit în principalul loc de adăpost în caz de primejdii, fiind sursa de aprovizionare cu cele necesare traiului cotidian, materiale de construcţii, vânat pentru hrană, păşuni pentru vite, cu alte cuvinte arealul ideal pentru habitat. Tot aici găsim şi primele dovezi materiale ale sacralităţii traco-geto-dacice – marile sanctuare ale Sarmizegetusei regia, locurile sacre ale „preacuvioşilor călători prin nouri (θεοσεβεΐς τεκαι καπνοβάτας, κτίσται, πολίσταί – kapnobatai, kistai, polistai) – asceţii daci, ţinuţi la mare cinste pentru viaţa lor sfântă7.

Nu mai puţin memorabilă şi edifi- catoare privind relaţia strămoşilor noştri cu muntele este consemnarea istoricului latin Annaeus Florus în „Epitome de gestis romanorum”, un rezumat al războaielor romane. Descriind războiul lui Cezar Augustus cu dacii, autorul precizează: „Daci montibus inhaerent” – dacii trăiesc nedezlipiţi de munţii lor8, ceea ce ne poate lămuri de ce întâiul stat românesc s-a numit Muntenia. Acei asceţi geto-daci, precursorii monahilor pustnici de mai târziu, cei numiţi polistai – întemeietori, pot fi chiar cei care „ne-au precedat şi ne-au pregătit istoria”, adică cei care i-au sprijinit pe voievozi prin autoritatea lor morală în acţiunile de întemeiere a statului românesc independent şi de sine stătător. Din acest punct de vedere, asemenea aşezări ascetice în zonele montane din Argeş şi Muscel, consemnate în fostele plaiuri ale Coziei, la Mănăstirea Turnu (ce au făcut parte din Argeşul istoric), ori la Corbii de Piatră, Nămăeşti şi Cetăţeni, în Muscel, pot proba cu siguranţă că apelativul Muntenia este rezultatul firesc al simbiozei dintre locuitorii ţinuturilor carpatice şi „munţii lor”.

Pe de altă parte, subdiviziunile administrativ-teritoriale din zonele montane ale judeţelor s-au numit „plaiuri”, îndreptăţindu-i pe ierarhii bisericii să se intituleze şi „exarhi ai Plaiurilor”- locţiitori ai voievodului în aceste teritorii. Cele două judeţe istorice, Argeşul şi Muscelul, contopite într-unul singur, chiar dacă nu mai ocupă teritoriul geografic din trecut, ocupă un spaţiu binecuvântat, cu colţuri încă tăinuite, frumoase înălţimi, îmbrăcate în păduri, cu minunate ctitorii voievodale, boiereşti şi ţărăneşti. rămas încă „închistat în tradiţie dar deschis orizonturilor de înnoire”, se constituie, ca şi celelalte judeţe ale ţării, într-un nucleu palpitant, inima unei lumi extraordinare, de viaţă, de cultură şi artă creştină9. În această natură, „care nu e aspră, dar coprinde în ea o melancolie de trecut”, oamenii se potrivesc ei. Parcă ar fi cu toţii odrasle de voievozi înţelepţi şi blagocestivi, „aceşti bărbaţi şi femei, cu prelunga faţă smolită” de truda zilei şi arşiţa soarelui, „cu ochii adânci în care se zbat, peste lipsurile de astăzi, flăcările eroice […].

Acest judeţ (Muscelul istoric, n.n.) a conservat mai bine decât oricare altul, mândria nevinovată, demnitatea morală, a omului de pe vremuri”. Judeţele, împreunate de voinţa istoriei, au păstrat atâtea „lucruri şi locuri osebite, cu datinile lor, cu rosturile lor vechi, cu adevăr şi nevinovăţie, cu naivitatea caracteristică şi o curăţenie sufletească fără păreche”10, dar, mai presus de orice, o evlavie creştină aparte, un grai românesc pur şi nealterat ca şi dorinţa de libertate. Aici se mai înalţă falnice biserici şi mănăstiri care-şi numără anii cu sutele. Nu trebuie însă omis faptul că eparhia Argeşului, înfiinţată în 1793, îşi exercita jurisdicţia asupra teritoriilor judeţelor istorice Argeş şi Olt, întinzându-se până la Dunăre apoi, până în 1838 şi în loviştea vâlceană, de dincolo de apa Oltului, aşa cum figurează în catagrafia din 1824. Între toate aspectele enumerate anterior, trebuie remarcată starea religioasă a locuitorilor acestor ţinuturi dintre Carpaţi, Olt, Vâlsan şi Vedea, cadrul geografic şi cosmic în care a fiinţat Argeşul istoric, extins mai apoi dincolo de Topolog, până la Dâmboviţa superioară, apa Argeşelului, glâmbocului şi Neajlovului.

Ortodoxia noastră latină şi latinitatea noastră Ortodoxă, care se desluşesc cu pregnanţă în această parte de ţinut voievodal şi pravoslavnic deopotrivă, nu-l deosebesc de altele ale acestei ţări, ci-l integrează organic spaţiului spiritual naţional, al Ortodoxiei, ca formulă a identităţii româneşti. Ca în toate provinciile istorice româneşti, în Argeş şi Muscel, făcând parte din teritoriul Munteniei, a existat acea legătură „între natură şi cultură, între sacru şi profan”, premergătoare şi, totodată, favorabilă instaurării spiritului democratic. lumea românească se află, la acest început de mileniu trei, în redescoperirea propriei identităţi, în reaşezarea lucrurilor şi a conştiinţei în matca firească a românităţii esenţiale, formată printr-un parcurs de aproape două milenii, spre formula existenţială actuală. Se cunoaşte că unul dintre reazemele fundamentale ale perenităţii identităţii naţionale l-a constituit Biserica, religia creştină, axa spiritualităţii şi sacralităţii româneşti, în jurul căreia şi împreună cu care s-a înfăptuit procesul de etnogeneză a românilor. „Religiunea sau cultul, ca înfăţişarea cea mai de frunte a vieţii sociale, dă unui popor fizionomia sa, tălmăceşte prefacerile lui cele mai mari şi îi însămnează menirea peste veacuri … Neavând alt câmp (de manifestare) afară de cel al conştiinţelor, pătrunde şi luminează deopotrivă toate epocile de dezvoltare ale unui popor”11.

În contextul situaţiei globale generalizate, a dificultăţilor acute, cauzate de o criză a valorilor, religia este tot mai intens considerată ca alternativă viabilă la redescoperirea eticii şi moderaţiei, a realităţilor istoriei trecute şi prezente, căci istoria este organismul de viaţa căruia societatea nu doar se bucură, ci contribuie la împlinirea ei12. Religia, prin dimensiunea, menirea ei istorică şi prin sfera de manifestare – cea a conştiinţei, poate constitui fundamentul înnoirii societăţii prin cultivarea modului de cunoaştere „a creaţiei, a universului fizic şi social, cultivat de ştiinţă şi relaţia cu Creatorul şi Mântuitorul lumii, promovat de credinţa religioasă, oferindu-se astfel omului şi creaţiei semnificaţie şi valoare eternă. implicarea Bisericii în procesul educaţional devine o necesitate pentru completarea culturii, în vederea contracarării încercărilor societăţii secularizate de a reduce valoarea eternă a persoanei umane la eficienţa ei utilitaristă13. Între toate acestea, istoria rămâne nu numai „cea dintâi carte a unei naţii”, dar şi modul nemijlocit prin care, folosind învăţămintele ei, putem prefigura viitorul.

A fost rânduit, căci lucrurile nu se întâmplă ci sunt orânduite, ca la început de mileniu iii, istoria vieţii religioase a acestei binecuvântate de Dumnezeu Arhiepiscopii a Argeşului şi Muscelului să cunoască împliniri la care-i dădeau dreptul istoria, tradiţia şi faptul că aici, în Argeşul voievodal, s-a pus temeiul, nu numai al Ţării româneşti ca stat feudal independent, ci şi al scaunului mitropolitan al ungrovlahiei, adică al Ţării româneşti dinspre unguri.

Anul 2009 s-a constituit, aşadar, într-un întreit eveniment al ascensiunii treptelor spre desăvârşirea spiritualităţii şi sacralităţii din cetatea Basarabilor. Au trecut mai bine de şase veacuri şi jumătate de când „pentru întărirea şi temelia creştinătăţii s-a numit arhiereu şi păstor pentru ţară…, ierarh a toată ungrovlahia […], pentru păstrarea şi folosul sufletesc al poporului creştin al ţării”14, întemeindu-se în cetatea de scaun a voievodului şi scaunul mitropolitan, ca urmare firească a evoluţiei social-istorice, militare, politice, demografice şi spirituale a populaţiei de la sud de Carpaţi.

Tot în anul 2009, apărătorul credinţei şi darnic ocrotitorul creştinilor din toată Ortodoxia, învăţătorul şi împlinitorul Sfintelor Scripturi, care a dus liniştea pustiei în viforul tulburărilor lumeşti, marele Neagoe Basarab Voievod, a fost canonizat şi cinstit ca „sfânt domn al culturii româneşti, cu apucături împărăteşti şi domn cu atâta dor de frumuseţe”, „... domnitor strălucit ca model de sfinţenie”, a cărui prăznuire se va face, de acum şi până-n veac, la 26 septembrie. Poate cea mai de sus treaptă a împlinirilor a fost însă aceea că în iunie 2009 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe române a luat decizia ca eparhiile istorice din cuprinsul ţării să fie înălţate la rang ecleziastic de arhiepiscopii, printre ele aflându-se şi moştenitoarea ereditară a Mitropoliei ungrovlahiei, întemeiată în ţara Basarabilor – episcopia Argeşului şi Muscelului.

Ca o încununare a acestor momente de împlinire duhovnicească, considrăm şi întocmirea acestui studiu, o istorie a vieţii religioase din Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului. este necesară o astfel de istorie pentru că, în ceea ce ne priveşte pe noi, românii, istoria şi spiritualitatea se întrepătrund ontologic, fiind produsul trăirii şi gândirii locuitorilor de pe aceste plaiuri15. istoria formării noastre ca popor este organic legată de creştinism, evoluţia fiinţei noastre către închegarea ca naţiune – procesul de etnogeneză – fiind determinată nu numai de ereditatea biologică autohtonă ci şi de cea bazată pe raportul etno-social16.

Aşadar, nu ne putem imagina istoria noastră fără creştinism, căci procesul de etnogeneză al românilor s-a desfăşurat concomitent cu cel de creştinare. iată, deci, motivaţia întocmirii unui studiu al evoluţiei vieţii etno-culturale şi spirituale a unui plai istoric de referinţă în spaţiul românesc, în încercarea de a ne reda pe noi nouă înşine într-o societate ce se zbate în confuzie, valorile moral-religioase fiind uitate. Într- un moment decisiv al dezvoltării istorice, când lumea, aflată într-o criză identitară profundă, caută alternativa salvării în tradiţie, conceptele, ideile, noţiunile şi credinţa religioasă pot fi capabile să înfrunte sfidarea mondială. Fenomenul globalizării este perceput diferit de fiecare naţiune – cele care au trecut prin comunism se întorc la fondul lor etnic, cele care n-au cunoscut asemenea sistem politic promovează globalizarea, fenomen care duce la transformarea popoarelor în mase de indivizi, la nivelarea culturilor, la amestecarea religiilor şi a istoriei17. „Nu invidiaţi trecutul vechilor popoare, ci priviţi-l mai întâi pe al vostru. Cu cât veţi săpa mai adânc, cu atât veţi vedea ţâşnind viaţa”, afirma Jules Michelet în 1859.

Dacă prin dovezile arheologice suntem de multe ori milenari, prin cele spirituale suntem de două mii de ani un popor creştin. Ne întoarcem, prin istorie, la tradiţie căci ea este „depozitara geniului etnic creator. ea este asemenea stratului freatic, pânza vie a apei subterane, a cărei nevăzută linişte hrăneşte izvoarele şi fântânile de deasupra”18. şi câtă nevoie avem de izvoarele sacralităţii noastre spre a potoli setea trupului şi a minţii! Trebuie să fim conştienţi că istoria eparhiei Argeşului şi Muscelului începe odată cu ţara. Că aici se află izvoarele românismului iar prin voievozii fondatori şi prin voievozii rezidenţi de mai târziu, s-a urzit „sobra maiestate a începuturilor de ţară”, acel „Stat românesc de pe Argeş” cum l-a numit Nicolae iorga. Din toate aceste considerente rezultă necesitatea cunoaşterii adevărului istoric şi transmiterea lui către generaţiile viitoare.

 

semnatura graf


1 Claude Karnoouh, Românii, tipologie şi mentalităţi, editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 166.

2 Preot ion Popescu - Cilieni, „Cărturarii trecutului oltean”, în Oltenia, Studii şi cercetări , Scrisul românesc, Craiova, 2008, p. 105.

3 Binecinstitoare, evlavioasă, credincioasă, cucernică.

4 Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, editura elion, Bucureşti, 2001, p. 23.

5 Ibidem, p. 24.

6 Ion Conea, „Plaiul şi muntele în istoria Olteniei”, în Oltenia, Studii şi cercetări , p.73.

7 Josephus Flavius, „Antiqquitas iudaica – Antichităţi iudaice”, XVIII, 1, 15, 22, în Fontes Historiae Dacoromanae, I, editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1964, pp. 412-413; Vasile Pârvan, Getica, Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 95.

8 Annaeus Florus, „Bellum Dacicum, II, 28 [iV, 12], 18” în Fontes…, I, p. 524-525. Vezi şi g. PoPa-lisseanu, Dacia în autori clasici, (Documente revelatorii), Vestala, Bucureşti, 2006, p. 111.

9 Răzvan Theodorescu, Spiritul Vâlcei în cultura română, editura Almarom, râmnicu-Vâlcea, 2001, p. 35.

10 Nicolae Iorga, România cum era până la 1918, vol. I, România Munteană, Bucureşti, 1939, pp. 130-146, 161-180.

11 Athanasie Mironescu, episcop al râmnicului, Sfânta Episcopie a Eparhiei Râmnicului Severin în trecut şi acum, Bucureşti, Tipografia gutemberg, Iosif Göbl, 1906, pp. XV-XVI.

12 Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, editura Bizantină, 2003, p. 36.

13 „Educaţia religioasă – investiţia cea mai preţioasă”, în Cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la consfătuirea metodică a profesorilor de religie din judeţul Prahova, 25 septembrie 2008 (Comunicat de presă).

14 Documente privind Istoria României (DIR), Veacul XIII, XIV şi XV, B, Ţara Românească (1247- 1500), editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1953, pp. 13-14, doc. 9.

15 Arhimandrit Veniamin Micle, Istorie şi spiritualitate, editura Sfintei Mănăstiri Bistriţa, 2009, p. 7.

16 I. I. Russu, Etnogeneza românilor, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 211.

17 Georgios Mantzaridis, Globalizare şi universalitate – himeră şi declin, editura Bizantina, 2002, pp. 7-9.

18 Valeriu Anania, Cerurile Oltului, Editura PRO, 1998, p. 54.